Cum a naufragiat cultura

de Cătălin Marin in Cultură
Cum a naufragiat cultura

În copilărie am citit o poveste despre un ţăran. Omul ăsta mergea constant la biserică, iar într-o zi preotul a ţinut o predică despre cum ceea ce îi dai lui Dumnezeu el îţi înapoiază înzecit. Ţăranul s-a întors acasă, şi-a luat vaca şi a dus-o la biserică, argumentând că dă vaca şi va aştepta să primească de la Dumnezeu zece vaci. Degeaba a încercat preotul să îi explice cum că e vorba de spre răsplata înzecită din ceruri. Ţăranul nu şi nu, că el dă vaca. Preotul a primit până la urmă animalul.
Povestea se întinde mai mult şi are cu totul altă morală, ceva de gen norocul prostului, dar nu asta face subiectul acestui articol. Problema stă în felul următor: nu poţi aduce parabole, metafore şi subtilităţi interpretabile oricui şi oricând. Există un motiv pentru care religia previne accesul scripturilor către masa poporului. De-a lungul secolelor anumiţi oameni au înţeles că nu poţi lăsa materiale sensibile pe mâna oricui, fiindcă rişti să îţi dai cu stângul în dreptul. Ipoteza conform căreia cărţile respective ar fi ajuns numai în mâinile unor oameni inteligenţi şi pregătiţi, a fost de asemenea greşită. Mi-a venit odată la uşă un popă care mi-a zis ceva de „omus religiosus”, probabil acel „omus” era varianta daco-latină a lui „homo”, dar ce rost are să ne legăm de astfel de detalii în marele ansamblu, of, mama mea. Sper că este deja evident că nu discut despre religie ca fenomen, discut despre religie ca studiu de caz în cadrul marelui fenomen numit cultură.
Puteam foarte bine să deschid acest articol vorbind despre cum ucigaşul lui John Lennon a fost inspirat de cartea lui J.D.Salinger „De veghe în lanul de secară” şi despre cum nu este singurul criminal care şi-a găsit justificare în cartea respectivă. Evident nu-l putem învinui pe Salinger pentru moartea lui John Lennon, aşa cum nu-l putem învinui pe Mohammed de terorism. Poate vi s-a întâmplat în copilărie să vă scuzaţi în faţa părinţilor cu argumente de tip „Dar Gigel a făcut-o primul” şi vi s-a replicat „Dar dacă Gigel se arunca în prăpastie săreai după el?”. Ei uite problema fundamentală a burghezimii citite şi teoretic răsărite, nu a acceptat niciodată că nu toată lumea este capabilă de analiză şi fineţuri de gândire şi mai ales că destul de puţini oameni sunt capabili să filtreze informaţia şi să îi dea sensuri contextuale. Cea mai mare parte a populaţiei va sări după Gigel dacă Gigel e suficient de sclipitor.
Mi-a rămas în minte o replică dintr-un serial american: „I’d trust Beyonce with my life” (n.a. Mi-aş încredinţa viaţa lui Beyonce), lucrurile cam aşa funcţionează, iar aşa zisa elită mofturoasă numeşte „populism” orice strategie politică bazată pe discursuri adresate masei. Avem impresia greşită că toată lumea e pe facebook şi suntem convinşi că părerile omogene care ni se derulează dinaintea ochilor, ţin de o majoritate, dar ne înşelăm. Facebook funcţionează pe principiul „cine se aseamănă se adună”, lista de prieteni ne oferă iluzia unei lumi asemenea. La televizor urmărim cu precădere acele canale care ne confirmă convingerile, o facem inconştient. Când se întâmplă să dăm peste cineva din afara cercurilor noastre, îl credem minoritar şi iluzia apartenenţei noastre la o majoritate ne dă curajul de a-l marginaliza şi de a-i anula ideile din start. În retorică, sofismele de genul „argumentuluui omului de paie” şi „apelul la autoritate” funcţionează adesea mai bine decât argumente logice veritabile, iar asta se întâmplă şi cu oameni pregătiţi, fiindcă logica nu e atât de nativă pe cât s-ar crede, se şi învaţă. Privim revoltaţi la discursurile unora ca Trump, dar să ne gândim bine, şi Băsescu s-a ridicat pe acelaşi principiu al omului direct, care le spune pe faţă. Ideea că intelectualitatea ar trebui să se poată ridica la vârf este total nejustificată şi greşită, oamenii au nevoie de lideri cu care să poată rezona.
M-am împrietenit cu un tip care avea cel mult două clase şi care provenea dintr-un mediu cenuşiu zdravăn, într-o zi mi-a zis: „Tu eşti băiat citit, dar vorbeşti pe limba mea”. Aici cred eu că este una dintre problemele aşa zisei elite, incapacitatea de a comunica dincolo de limitele propriilor cercuri şi astfel nu reuşeşte să primească respect şi credibilitate. Cultura eşuează fiindcă oamenii de cultură nu înţeleg că rostul lor nu este acela de a emana deşteptăciune. Rolul lor este acela de a inspira încredere şi respect, dacă ar reuşi asta atunci masele i-ar urma fără argumente, ar sări după ei în prăpastie aşa cum fac de obicei, urmând aberaţiile populiste ale cine ştie cui. Trăsătura fundamentala a unui lider ar trebui să fie grija lipsită de condescendeţă faţă de cei care îl urmează. Dacă te urci pe o movilă de bălegar sau de aur pentru a fi deasupra celorlalţi, nu faci decât să schimbi izul complexelor de inferioritate. În clipa în care literatura, arta, cultura în general au început să devină proptele pentru personalităţi şubrede, şi-au ratat sensul. Nu ştiu încă să definesc rolul culturii, dar cu siguranţă nu este acela de a cultiva pe toată lumea sau de a-i înfiera pe cei care o refuză, sună cunoscut?

Doresc sa vad site-ul intreg
© 2006 - 2017 - Toate drepturile rezervate