Premiul Nobel e o suflare în vânt

de Academia Caţavencu in Cultură
Premiul Nobel e o suflare în vânt

Eheeeiii... cum spun bătrânii... nimic nu mai e azi ca pe vremea noastră... nici măcar Premiul Nobel pentru Literatură, decernat recent cantautorului Bob Dylan. Reacţiile internaţionale au fost prompte, mergând de la un sincer bravo Academiei Suedeze până la nebunia care i-a cuprins pe membrii acesteia de-au confundat propriul trofeu cu un Grammy. Numai Dylan n-a avut şi nu are nicio reacţie, în stilul care l-a consacrat. Nu se ştie dacă va accepta premiul, nu se ştie dacă se va duce la ceremonie. În general, nu se cunoaşte nimic despre intenţiile sale, nederanjându-se măcar să răspundă emailurilor expediate de Academia Suedeză - sarcină revenită celui mai apropiat colaborator al său şi care nu poate decât s-o aburească şi el mai tare. Bob Dylan este un tip care a vrut mereu să şocheze, încă de la ceremonia din 1963 când a primit un premiu pentru drepturi civile şi a declarat că-l simpatiza pe asasinul lui Kennedy.

Dincolo de uşchelile dylaniste, rămâne întrebarea: ce-a scris, măi nene, scripcarul ăsta de şi-a meritat un Nobel?! Cum ce-a scris, băi diliilor, păi versurile cântecelor lui nu sunt tot poezie, adică literatură? Care versuri, gâjâielile din care nu înţelege nimeni ceva când le cântă el? Asta-i o problemă veche şi spinoasă: muzica lui Bob Dylan e bună de ascultat în interpretarea altora, ca să nu te alegi cu timpanele zgâriate dacă o zice direct pe persoană fizică. Cât despre mesajul versurilor, trebuie să stai precum la operă, cu libretul la îndemână, ca să ştii ce-a vrut să spună poetul. Situaţia s-a deteriorat în timp, astăzi performările proprii ale maestrului fiind un fel de behăieli în microfon, pe nas. Vă recomandăm călduros să apelaţi la Bryan Ferry când vreţi să înţelegeţi Bob Dylan şi să daţi like-urile cuvenite creaţiei sale muzicale.

În ce priveşte oportunitatea Nobelului literar pentru proaspătul premiat, am dat şi noi cu browserul după opinii autorizate. Chitaristul Rolling Stones, Keith Richards, zice aşa: „Nu-mi pot imagina pe nimeni altul care să fi meritat mai mult acest premiu”. Cum şi noi ne imaginăm că numeroasele lecturi ale lui Keith se rezumă la etichetele sticlelor citite intensiv de-a lungul unei vieţi artistice, trecem repede la părerea specializată a domnului Nicolae Manolescu: „E o mizerie. Bob Dylan e un textier de mâna a doua. O fi el regizor de film, dar nu merita premiul Nobel. În America sunt mari scriitori care nu au Nobel. Bob Dylan nu are ce căuta la Premiul Nobel. E complet caraghios”. Mai ştim că domnul Manolescu este supărat pe Cărtărescu şi a dat de pământ cu „Solenoid”, aşa că nu-l bănuim de patriotism local, ci doar de unul literar. Adicătelea ce-are sula cu prefectura, sula fiind reprezentată de textul muzical, iar prefectura de scrisul genial.

Ca să fie treaba cât se poate de clară, intră în scenă şi ne lămureşte unul care în America se pricepe la toate, mai puţin politica internaţională: cântăreţul, dansatorul şi jucătorul de golf Barack Obama. Dumnealui se declară mort după Dylan, plăcându-i cel mai mult că nobeliatul nu vrea niciodată să se fotografieze cu el, ca alţii, nici măcar în prezenţa lui Michelle. Mai mult, Bobby este unul cu care nu vrei să te tragi de şireturi, consecinţă a faptului că nici el nu are vreun gând să se tragă de brăcinari cu tine. În lumina acestor revelaţii, cum or concepe membrii Academiei Suedeze că Bob Dylan o să accepte să se tragă de suspensor cu ei, fie chiar şi contra unei sume corespunzătoare? Iar Premiul Nobel se înmânează de Regele Suediei, chestie greu acceptabilă pentru rebelul bătrân Bob Dylan, care s-a considerat (şi a fost considerat) întotdeauna un simbol al muzicii şi poeziei militante, cu priorităţi de stânga. Deşi, dacă ipoteza este valabilă, ar trebui să-l lămurească un secretar curajos pe diliman că regele suedez este şi el simbolul unui sistem ce l-a încântat constant până şi pe Ion Iliescu.

Noi credem că soluţia se profilează, pe viitor, una de compromis: să ia Mircea Dinescu Grammy-ul deoarece cântă frumos, mai ales cu lăutarii şi vinul potrivit la îndemână, iar Balonul de Aur să se ducă la Eros Ramazzotti, cantautorul care face cel mai bine bicicleta fotbalistică. E timpul să ieşim din schemele şi tiparele rigide ale trecutului, că şi la Eurovision nu mai suntem în vremurile când vocea şi talentul îi recomandau pe premiaţi. Acum poporul corect-politic votează şi desemnează, iar Bob Dylan este, în consecinţă, un câştigător merituos. Chiar dacă el însuşi nu pare, deocamdată, de acord. Dar poate se gândeşte bine şi se duce să-şi ia premiul, după ce va ţine un discurs în care-l va omagia pe Brejvik. Ca un pronostic personal: Bobby îl va delega pe colaborator să ridice trofeul, mulţumindu-le telefonic suedezilor printr-un mesaj din care nimeni nu va înţelege nimic. Nici măcar noi, românii care le ştiu pe toate şi sunt siguri că evreii din Academia Suedeză au laureat unul de-ai lor, ca să rămână banii la Ocultă. Ia bagă un „Blowing in the wind”, Maestre Guţă, mânca-ţ-aş Nobălu matale dă premiant!

Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 15 (1214) - 24 octombrie-6 noiembrie 2016

Doresc sa vad site-ul intreg
© 2006 - 2017 - Toate drepturile rezervate