”Sindromul Simona Halep” sau lecția românească despre patriotismul ipocrit

Simona Halep a pierdut din nou în fața Serenei și, predictibil, i-a făcut să se delimiteze de eșecul ei pe toți cei care se identificau anterior cu succesele fetei, pe principiul ”Noi suntem români deci, dacă Halep e cea mai tare, și noi suntem fruntea Mapamondului”.

Personal, putem înțelege atașamentul față de țara natală și instinctuala împopoțonare cu tot ceea ce înseamnă reușite compatrioților. Dar ceea ce ne dezgustă, dincolo de însușirea unor merite pe criterii patriotice, chestie pe care mulți o facem, deși nu avem nicio putere de decizie în legătură cu nașterea noastră într-un anumit spațiu geografic, e ușurința cu care ne distanțăm de insuccesele alor noștri, atunci când aceștia nu se ridică la înălțimea așteptărilor cu care îi învestim. Iar asta ne face să ne întoarcem tocmai la legitimitatea primului impuls, acela care ne face pe noi, românii, să ne simțim mai breji pur și simplu doar pentru că împărțim contemporaneitatea cu performerii neamului din care facem parte.

Evident, ”grație și celor care l-au golit de conținut și au anulat granița dintre el și comportamentul patriotard, patriotismul pare din ce în ce mai desuet într-o lume a globalizării, unde tendința e înlăturarea barierelor geografice, sociale și culturale. La succes național, mulți români invocă principiul meritocrației. Totuși, nu știu câți pricep faptul că acest principiu nu se pupă prea bine cu patriotismul, căci meritocrația îl surclasează. Meritocrația presupune o evaluare nu pe rasă, clasă, religie, gen sau naționalitatea oamenilor, ci pe capacitatea lor de a-și folosi abilitățile pentru a reuși în societate. Astfel, poți profesa și avansa într-un post sau o funcție, indiferent unde te-ai născut, format sau în ce limbă ai fost educat. Așadar, meritocrația în tandem cu fenomenul globarizării se debarasează de prejudecățile tradiționale și-ți oferă posibilitatea de a te exprima, desfășura și performa liber. În acest caz, singura limită e propria voință. Din această perspectivă, apologia naționalismului și patriotismului devine ușor perimată.

Totuși, merită văzut când se inflamează pipota patriotică a românului care trăiește și el, cel puțin temporal, în secolul 21:

Patriotismul sportiv. Nu există meci de tenis cu Simona Halep pe care românii să nu-l urmărească. Iar dacă uneori mai pierde, că deh așa e în sport, tendința instinctuală nu este cea de a persifla neamul, ci cum spuneam, personajul, de care ne și delimităm, cu acuze de genul ”ți-a ajuns succesul la cap și ai început să te spargi în figuri. Nu-ți mai pasă de noi, ăia care mâncăm cinci kile de gogoși și doi metri de tricolor în fața televizorului, când tu nu ești în stare să îi pui 20 de mingi la fileu maimuței ăleia!”.

Același lucru se întâmplă și în cazul naționalei de fotbal. Tot românul e microbist și susține naționala de fotbal. Cu o berică și o sămânță alături, toți stau lipiți de ecranele televizoarelor, speră și se roagă ca băieții noștri să aibă viteza lui Speedy Gonzales și mișcările coordonate în așa fel încât să crezi că balonul e legat cu ață între coechipieri direct până în poarta adversarului. Atunci când pierdem, mulți spunem că ne-a furat arbitrajul, dar atunci când câștigăm, urlăm de bucurie, ne luăm cu toții în brațe, chiar dacă uneori nu ne cunoaștem, lovindu-ne subit în moalele capului mândria de a fi român.

Olimpicii români care fac performanță în străinătate. Tare drag ne e de olimpicii noștrii și tot poporul îi aclamează pe tinerii români care fac performanță în matematică, informatică, sport, etc. Cu toate acestea, uităm mult prea repede că nu României i se datorează în primul rând aceste rezultate, că statul român nu face mai nimic pentru ei și că meritul pentru medaliile de aur, argint și bronz e doar al lor. Totuși, atunci când ei se întorc în țară, toată lumea se înghesuie să-i felicite, președintele se trage în poză alături de ei și îi umple cu decorații. Eventual ține și un discurs despre cât de mândrii suntem noi ca popor că olimpicii s-au născut și ei întâmplător în România. Ne lăudăm cu ei ca niște adevărați patrioți ce suntem, deoarece ne-au adus faimă în lume, le strângem mâinile, le transmitem urări de bine, iar a doua zi, olimpicii noștri se reîntorc la viața de zi cu zi, cea în care nu curge lapte și miere.

Oamenii de cultură de origine română, celebri în lume. Foarte mulți oameni de cultură români faimoși au trăit sau trăiesc de mulți ani în străinătate, cum au fost scriitorii Eugen Ionescu și Mircea Eliade, filosoful Emil Cioran, sculptorul Constantin Brâncuși, cum sunt pictorița Alexandra Nechita, soprana Angela Gheorghiu, ș.a.m.d. Bineînțeles că îi aducem în discuție atunci când ne referim la valorile noastre și ne înflăcărăm patriotic că provin de pe aceleași meleaguri mioritice cu noi. În plus, mai aruncăm în acest mix patriotic câteva nume ale unor actori de origine română, precum Harvey Keitel, Dustin Hoffman, Lauren Bacall sau Natalie Portman și ne-am scos. Ce contează că ei au fost naturalizați în alte țări și au făcut carieră în afară. Atâta timp cât prin vene le curge sânge de român, oricât ar fi el de diluat, e o mândrie să îi reamintești.

Patriotismul electoral. Multe partide apelează la patriotism în campanie electorală, în special PSD. Cu slogane gen “mândri că suntem români”, social-democrați au încercat să atragă votanții de partea lor. La precedentele alegeri prezidențiale, când în cursă erau Ponta și Iohannis, PSD a indus ideea că unsul lor trebuie să devină președinte pentru simplul fapt că e român și nu sas ca Iohannis. Nu le-a ieșit. Deși, românii au descoperit pe parcurs că Iohannis e o păpușă de paie, asta nu are nicio legătură cu originea sa.

În concluzie, avem o puzderie de români care muncesc de le sar capacele pentru a avea realizări deosebite. Cu toate acestea, degeaba ni se umflă pipota patriotică, atâta timp cât noi și statul nu le oferim susținere și sprijin financiar, atâta vreme cât nu investim în performanța lor. Unde sunt investițiile noastre culturale, în cercetare, în educație, în sălile de sport în care se antrenează acești tineri? Că doar e ușor să fii patriot din vorbe și să oferi câteva strângeri de mână, lucru ce servește exclusiv la imagine, și nu neapărat a lor. Așadar, poate ar fi mai autentic să lăsăm deoparte ipocrizia și să acționăm în sprijinul acestora. Poate abia atunci ar fi justificat să ne dăm mari patrioți și să ne lăudăm cu faima pe care ne-au adus-o.