Hipsterim de Halloween?

de Eugen Cismasu in Vedete

Dacă ironia este emblema vremurilor noastre – și este -, atunci hipsterul este arhetipul tipului ironic. Pentru generația mileniului, în special pentru reprezentanții păturii de mijloc, ironia este principalul mod în care se poate trata viața și nu trebuie decât să adăști nițel în spațiul public, virtual sau fizic, ca să observi cât de prezent este acest fenomen. Publicitate, politică, modă, televiziune, publicații, interacțiuni sociale și bineînțeles, social media, toate manifestă această aplecare spre ironie. Bloggerii sunt atoateștiutori, veșnic critici, majoritatea a ceea ce citim online sunt emanații arțăgoase, nepoliticoase, snoabe sau arogante. Cinismul leneș saturează totul în jur, a înlocuit convingerile raționale ca marcă a unei lumi educate, ironia întreține o atitudine afectată și nihilistă care nu ne mai impresionează precum odinioară un episod din ”Seinfeld”.

Da, ironia este umor inteligent. Da, mișto-ul vinde și generează reacții și trafic. Sarcasmul direcționat către figuri politice asinine e amuzant. Sarcasmul îndreptat către celebrități care nu au pic de rușine e binemeritat. Ironia e unealta potrivită care să demaște ipocrizia, să facă mișto de prostul gust, să ridiculizeze nonsensul politic, să expună emoții false. Ironia ne menține perspectiva prin păstrarea distanței emoționale. Dar arta ironiei și-a pierdut viziunea și limitele și nu mai are principii și alt scop intrinsec decât miștocăreală și distrugere - se valorizează o istețime goală, poantele gratuite în defavoarea pasiunii și a convingerilor. Ea se poziționează uneori la un fir de păr de cruzime și uzitată în exces are potențial de abuz în mâinile celor interesați doar de artificii ieftine și seducție socială temporară.

Nu există hipster sărac, și asta mă duce cu gândul la unul din motivele pentru care nu apreciez curentul: suntem originali, suntem în afara curentului, dar de fapt suntem bine plantați într-un mediu privilegiat, care ne dă dreptul să ne văicărim și să fim apatici și aroganți. Pentru un tip relativ bine educat și confortabil financiar, ironia e ca un credit pe care nu trebuie să îl plătească niciodată cu vreun moment de sinceritate. Doar  că hipsterul nu deține realmente nimic din ceea ce posedă.

Dar nici nu se poate lansa un atac împotriva hipsterului, devreme ce se atacă singur. Pavăza ironiei acționează ca un scut împotriva criticii, ironia e cel mai auto-defensiv mod, căci permite individului să-și decline responsabilitățile pentru alegerile proprii, estetice sau de altă natură. E ca și cum te-ai ascunde la vedere. E un subterfugiu, care etimologic, chiar asta înseamnă, ”o fugă secretă”.

Poate suntem mai buni la multitasking, mai pricepuți la tehnologie, dar alte abilități au avut de suferit: arta conversației, arta de a privi oamenii, arta de a te face remarcat sau de a fi prezent. Comportamentul contemporan nu mai este guvernat de subtilitate, de grație și atenție. Introvertirea și narcisismul sunt fundamentale și cumva, sinceritatea, comunicarea directă au devenit de nesuportat. Căci e atât de ușor să faci mișto de tot ce mișcă! Internetul ne permite cu ușurință să fim ofensivi și să jignim. E sigur, e la distanță, e fără consecințe.

Dar e ușor să confunzi ironia cu cinismul ieftin și genul ăsta de trai defensiv are un parfum de ”înfrânt în avans”. Ia forma unei reacții mai degrabă decât a unei acțiuni. Semnalează o profundă aversiune față de asumarea de riscuri. Denotă amorțeală, resemnare, e o manifestare a unei dezamăgiri deprimate în legătură cu lumea. Dacă viața a devenit doar un nesfârșit șir de sarcasme și referințe pop, o competiție despre cui îi pasă mai puțin, poate că am greșit, colectiv, pe undeva. Poate să fie asta cauza golului pe care îl simțim? Al malaise-ului existențial? Sau e doar un simptom?  Cum s-a ajuns aici?

Poate din credința acestei generații că are puțin de oferit în termeni de cultură, că totul a fost deja inventat, gândit sau că orice angajament serios la o cauză va fi eventual redus la o credință contrară. Scepticii resping sinceritatea pentru că se tem de convingerile puternice care pot duce la extremism, care implică vulnerabilitate la retorica emoțională sau lipsă de vigilență critică. Poate e presiunea platformelor sociale unde cultivăm versiunile noastre online – de cele mai multe ori neautentice și epuizant de menținut. Poate că suntem cu toții uzați și plini de amărăciune de traiul citadin. Populațiile urbane de mari dimensiuni pot avea un efect de dezumanizare, de alienare – vezi conceptul ” numărul lui Dunbar” – există o limită a numărului de oameni cu care putem forma relații. Poate de aici abordarea asta obosită, blazată, apatică și sarcastică, care nu e nici știința vorbelor, nici cunoaștere. Nu e gândire. Ci doar poză.

Ce ar însemna să trăim sincer, să scăpăm de tendința asta spre ironie? Să spunem ce credem, să credem ce spunem, să vedem seriozitatea și franchețea ca forme reale de exprimare, în ciuda riscurilor inerente. Să ne cultivăm sinceritatea și umilința, să eliminăm frivolitatea și afectarea caznită? Uite un început: privește în jurul tău, acasă. Te înconjori de lucruri care chiar îți plac sau pe care le ai doar pentru că sunt bizare sau non-mainstream? Ascultă-te vorbind. Comunici doar prin poante și referințe urbane? Cât din ceea ce spui e veritabil? Cât hiperbolizezi? Cât de mult mimezi indiferența? Privește-ți hainele? Câte din ele ar putea fi costume de Halloween? Încerci intenționat să arăți a tocilar, a neînțeles sau de-a dreptul nașpa? E stilul tău un anti-stil? Și întreabă-te: oare cum ar fi să te schimbi discret, offline, fără display public, din interior?

Loading...
Doresc sa vad site-ul intreg
© 2006 - 2021 - Toate drepturile rezervate