…nu primește pomană.
Ce-ar fi dacă l-am lua pe Mircea Diaconu și l-am transforma în unitate de măsură? Putem să îi facem și instrument de măsură, diaconumetrul și astfel să putem măsura în sfârșit forța de atracție gravitațională a jocului de-a șoarecele și pisica al actorilor prinși între politică și Hamlet. Iar pentru Mircea Diaconu, diaconumetrul va măsura și profunzimea, ce-i drept destul de slabă, a citatelor sale europarlamentare.
Îndeplinind vechea zicală: ,,Ce-i dai diaconului? Tichie de parlamentar.”, Mircea, întrebat cu atâta nesaț despre o eventuală candidatură la prezidențiale, strâmbă dramatic din fălci și le dă peste nas jurnaliștilor, într-o adevărată maimuțăreală supracatalogată drept ,,filantropică”. O filantropică generalizată, în care, ca orice diacon care se respectă, generozitatea și bunul-simț pălesc sub mult mai pesistenta imagine de europarlamentar. Un europarlamentar cu o stimă atât de puternică față de valorile independente, încât ar putea fi ușor confundat cu actorașul, și el independent, din ,,Singur Acasă”. Până la urmă, ce diferență este între un copil de 10 ani care face doi hoți să îi voteze casa drept pericol-public și un om la aproape 64 de ani care a făcut o țară întreagă să îl catalogheze drept ,,independent public” și să-l azvârle în groapa cu lei a Parlamentului European? Niciuna.
Până una alta, Diaconu va rămâne în inimile românilor precum o supraaciză la benzină. O să stea spânzurat în fotoliul lui de europarlamentar, cu un pistol de voturi PSD-iste la tâmplă și o să strige ca un câine ud: ,,Un fleac! M-au votuit!”. Și într-adevăr lumea chiar îl va votui pe acest diacon-actor-parlamentar-independent. O struțo-cămilă fără cocoașă, dar cu o pleabă de voturi înfiptă în locul în care trebuia ca spatele să fie umflat.
