Ilie Păunescu
Modul nostru natural de a funcționa este satira. Suntem aici, cât om mai fi, pentru a ridiculiza tot ceea ce e precar în țara asta: oameni, obiceiuri sau chiar locuri. Și subiecte, din păcate, sunt destule: oriunde te-ai uita, oriîncotro ai întoarce capul, dai peste un coate-goale, peste un cioflingar care, în vremurile astea tulburi, s-a trezit pus în fruntea bucatelor.
Strategia asta a noastră are și un cusur: tot căutându-i pe cei dezmățați, ajungem să-i ratăm pe cei nobili. Nu mai vedem grâul din cauza neghinei. Azi reparăm puțin această situație făcând o cuvenită plecăciune în fața unui om care nu mai este. Un om care a crezut în dreptate, în principii, în cuvânt și în onoare. Iată scrisoarea fiului său, în care este de prisos să mai schimbăm fie și-o virgulă.
A murit Ilie Păunescu. Tatăl meu. S-a sfârşit o existenţă zbuciumată, o viaţă lipsită de sentimentul fericirii, dar una pe deplin demnă şi – după părerea mea – plină de învăţăminte pentru posteritate.
Ilie Păunescu s-a născut la Roşiori de Vede, pe 23 august 1923. El era neam de oltean, părinţii lui fiind craioveni. Acolo, la Craiova, şi-a petrecut copilăria, acolo a mers la şcoală, la Liceul Fraţii Buzeşti. După bacalaureat s-a înscris, conform tradiţiei familiale, la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Nu s-a putut împrieteni cu studiul Medicinei. Vorba lui preferată era: „Piciorul uman are 99 de oase. Toate oasele astea au nume, iar tu, ca student la Medicină, trebuie să înveţi papagaliceşte nu numai cele 99 de nume, ci şi ordinea în care sunt dispuse în laba piciorului”. Ilie Păunescu nu a fost un tocilar, ci un spirit liber, cu înclinaţii artistice, un om interesat de literatură, de poezie, de teatru, dar mai ales un patriot care şi-a iubit ţara şi poporul, aşa cum l-a călăuzit educaţia primită în casa părintească. A renunţat deci la Medicină şi a devenit gazetar.Începuturile sale gazetăreşti l-au purtat prin redacţiile mai multor reviste de teatru şi de literatură, iar după câteva colaborări la ziare precum Adevărul a preluat funcţia de redactor responsabil de Politica Internă la Dreptatea, ziarul Partidului Naţional-Ţărănesc, condus pe atunci de Nicolae Carandino. Dreptatea s-a transformat în anii de după Armistiţiul cu URSS într-un adevărat bastion al luptei românilor împotriva impunerii dictaturii comuniste în ţara noastră. Există suficiente mărturii despre perioada aceasta, care exemplifică fără urmă de dubiu rolul jucat de acest ziar şi de redacţia lui. După arestarea lui Iuliu Maniu şi a lui Ion Mihalache, Ilie Păunescu a primit din partea unui bun prieten, un italian născut şi crescut la Craiova, oferta de a fi scos din ţară împreună cu el şi familia lui. Ilie Păunescu a refuzat, considerând că locul lui e pe baricada luptei împotriva dictaturii. Anii care au urmat au dovedit că lupta era de multă vreme pierdută, iar decizia de a rămâne în patrie a fost o eroare. Dreptatea a fost interzisă în 1947, iar redacţia arestată. Ilie Păunescu a fost anchetat, adică torturat luni de zile în beciurile Securităţii, încarcerat la Jilava (fără acces la avocaţi sau la internet, ca „deţinuţii politici” din ziua de azi), apoi condamnat la muncă silnică pe viaţă şi trimis la Canal. A fost acolo „coleg” cu oameni ca Sergiu Macarie, Gabriel Ţepelea, Ticu Dumitrescu, Alecu Paleologu sau Ion Ioanid. Un amănunt interesant a constat, fără îndoială, în faptul că a avut şi un „coleg” care avea acelaşi nume de familie ca şi el, anume tatăl poetului Adrian Păunescu. Nu erau înrudiţi, însă acest om i-a fost cumva simpatic, iar în 1990 s-a petrecut o scenă incredibilă în redacţia Dreptăţii: tatăl versificatorului odelor şi osanalelor dedicate lui Ceauşescu a venit acolo, la Dreptatea, să-l roage pe vechiul lui prieten şi camarad de detenţie să îl angajeze pe fiul său, Adrian, la ziarul ţărănist… Grădina Domnului e realmente nemărginită!După moartea lui Stalin, în 1953, deţinuţii politici de rangul doi au fost eliberaţi, printre ei numărându-se şi Ilie Păunescu. Iuliu Maniu murise deja în detenţie, Ion Mihalache şi Corneliu Coposu au rămas în lagărele de exterminare. În 1957, la scurt timp după naşterea mea – sunt singurul copil al părinţilor mei – a urmat o nouă arestare. O nouă condamnare la muncă silnică pe viaţă. De data aceasta a fost trimis la Periprava, în Delta Dunării, unde deţinuţii se hrăneau cu carnea şerpilor pe care îi prindeau şi îi fierbeau în cutii de foste conserve. Acolo s-a chinuit până în 1964, când au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici. Fusese condamnat pentru „subminarea economiei naţionale”, dar pe biletul de eliberare e scris „Condamnat pentru: PNŢ”.La eliberare a fost luat în primire de un ofiţer de Securitate venit special de la Bucureşti, care i-a comunicat că îi fusese ridicată şi interdicţia de a publica. A fost transportat cu vaporul la Tulcea, unde primul drum l-a dus la Poştă, ca să dea telefon acasă. Când a dat comanda pentru Bucureşti, telefonista a izbucnit în lacrimi. România devenise ţara celei mai adânci tristeţi. Dar nu pentru toţi românii. Pe vremea aceea, Ion Iliescu era membru al CC al PMR, însărcinat cu propaganda, în timp ce Ion Mihalache murise cu un an înainte de eliberarea tuturor celorlalţi.Ilie Păunescu şi-a reluat activitatea publicistică. A avut o serie de colaborări la publicaţii periodice precum Cotidianul, România literară, Secolul XX. În acest timp s-a dedicat însă pasiunii lui, teatrului. În 1967 a debutat ca autor dramatic cu spectacolul „Fotografii mişcate”, compus din două piese într-un act, spectacol pus în scenă la Teatrul Nottara, cu Constantin Codrescu şi Gilda Marinescu în rolurile principale.A urmat „Ringul”, un scenariu radiofonic care i-a adus un renume internaţional. Acest scenariu a fost premiat de Radioteleviziunea italiană cu unul dintre cele mai prestigioase premii ale acestui gen, „Premio Italia 1968”. Scenariul a fost tradus în toate limbile pământului şi difuzat de radiodifuziuni din întreaga lume.Succesul acestui scenariu l-a încurajat să se avânte la o încercare mai temerară. În 1969 a fost pusă în scenă la Teatrul Mic piesa „Maria 714”, cu Olga Tudorache şi Constantin Codrescu în rolurile principale. Titlul era un compromis, o încercare de a evita un conflict deschis cu Cenzura, fiindcă titlul adevărat ar fi constituit un afront pentru regimul ateu: „Sfânta Maria 1714”. Piesa se concentra asupra ultimelor zile din viaţa lui Constantin Brâncoveanu, care a fost decapitat de turci în ziua aceasta, pe 15 august 1714, împreună cu soţia sa, Maria, şi cu cei trei fii ai lor, pentru că nu au acceptat să se lepede de credinţa creştină şi să adere la islam. Evident, subiectul piesei era conflictul de conştiinţă în care se află un om care se vede pus în faţa deciziei de a-şi sacrifica propria viaţă, dar şi pe cea a rudelor sale cele mai apropiate, pentru a nu-şi încălca demnitatea şi credinţa. O decizie cu care s-au văzut confruntaţi toţi cei încarceraţi de regimul criminal comunist. Parabola era atât de evidentă încât, după câteva reprezentaţii, primele două rânduri din sala Teatrului Mic au fost ocupate de ofiţeri de Securitate în uniformă. Urmarea a fost scoaterea piesei din program.Marin Preda, pe atunci director al Editurii Cartea Românească, a ţinut însă să publice textul piesei, motiv pentru care a apărut volumul „Vegetarieni şi carnivori”, care conţinea piesa în cauză, dar şi o altă parabolă care viza regimul comunist, piesa „Tatăl nostru pe întuneric”, lucrare care nu a fost pusă în scenă niciodată. Aceste două piese urmau să apară anul acesta, împreună cu o a treia, „Despărţirea de Adam”, până acum nepublicată, în îngrijirea Editurii Academiei Române, ca retrospectivă a operei dramaturgice a lui Ilie Păunescu.Modul tacit în care Securitatea şi-a exprimat dezacordul faţă de piesa lui avea un motiv simplu: la ora aceea Ceauşescu era un fel de vedetă mondială. Acest biet analfabet devenise preferatul cancelariilor occidentale, fiindcă se opusese invaziei Cehoslovaciei şi avusese curajul să-i înfrunte făţiş pe ruşi. Bucureştiul devenise o capitală vizitată de toate mărimile lumii, de la Willy Brandt până la Richard Nixon. Ceauşescu era plimbat de regina Angliei cu caleaşca aurită prin Londra, la ora aceea nu se putea recurge la violenţa obişnuită a Securităţii. Au fost câţiva ani când România a scos capul din cenuşă, dar totul s-a terminat în 1971, după ce imbecilul de la Scorniceşti l-a vizitat pe Mao. Acolo, în China, a văzut ce i-a fost lui pe plac: manifestaţii cu sute de mii de supuşi, clădiri gigantice, cultul personalităţii dus la exces – tot ce urma să fie pus în aplicare şi în ţara noastră. După declanşarea aşa-zisei „Mini-Revoluţii Culturale”, România s-a prăbuşit în abisul acelei nemernicii de care nu a mai scăpat până în ziua de astăzi. Manelele şi prostul gust din prezent sunt urmarea directă a „Cântării României”, a „Cenaclului Flacăra” şi a întregii strategii de formare şi promovare a cadrelor necesare sistemului de îndobitocire a maselor născocit de acei monştri care ne-au distrus ţara. Şi ne-o distrug în continuare, căci ei au rămas la putere, indiferent cine s-a prefăcut că guvernează în ultimii ani.În urma acestor evenimente, Ilie Păunescu a decis să părăsească ţara. S-a folosit de unele relaţii, dar mai ales de stupiditatea securiştilor, pentru a pleca la München, unde am reuşit să ajungem şi noi, eu şi mama mea – cu ajutorul nepreţuit al Ambasadei Germaniei din Bucureşti. Au urmat anii de la Europa liberă. Acolo a preluat rolul de comentator calm şi nepătimaş la Actualitatea Românească. Expresia sa preferată era: „Domnul Ceauşescu se înşală, dacă e de părere că a luat o decizie înţeleaptă”. Pe acest ton l-a criticat pe „Geniul Carpaţilor”, dând dovadă, pentru oricine voia să cunoască adevărul, că toată propaganda care înfiera „capitalismul agresiv” nu era nimic altceva decât o minciună sfruntată.Revoluţia din 1989 l-a prins într-o stare de extremă încordare. Aveau loc demonstraţii, eu însumi am participat la diverse mitinguri de protest împotriva regimului Ceauşescu, am văzut la televizor chiar un „lanţ uman” format pe malul Dunării de vecinii noştri bulgari, care după înlăturarea lui Jivkov de la putere cereau lumii întregi să ne salveze şi pe noi, cu portrete ale lui Ceauşescu în chip de Dracula, căruia îi picura sângele din caninii supradimensionaţi. S-a produs miracolul, monstrul a fost dărâmat pe 22 decembrie. Ilie Păunescu a plecat valvârtej la Bucureşti. Aflase că se formase acel grup în jurul lui Corneliu Coposu, care îşi pusese în minte să refacă Partidul Naţional-Ţărănesc. Nu a ezitat o clipă să se pună în slujba acestui ţel. A preluat direcţia ziarului Dreptatea şi a scos revista Epoca, în care îşi publicau contribuţiile personalităţi de vază ale vremii, precum Doina Cornea, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, dar mai ales atât de regretatul Octavian Paler, ale cărui manşete săptămânale dădeau multora speranţa că în ţara noastră se poate să mai vină şi vremuri ctitorite de oameni care merită această denumire.Ilie Păunescu a preluat şi unele sarcini politice. A devenit vicepreşedinte al PNŢCD, a reprezentat partidul la primul congres al UDMR de la Târgu-Mureş, unde a negociat cu Domokos Géza acordul de cooperare dintre cele două partide, acord care a constituit prima înţelegere dintre partidele anticomuniste din România. Apoi a militat pentru crearea Convenţiei Democratice. Din nefericire pentru el, ca şi pentru noi toţi, a susţinut-o pe Ana Blandiana în momentul când dânsa l-a propus pe Emil Constantinescu ca preşedinte al Convenţiei şi candidat oficial la alegerile prezidenţiale. Mai mult, i-a servit acestui om ca director al campaniei sale electorale din 1992. În accepţia lui Ilie Păunescu, această greşeală a fost o pată imposibil de şters de pe pieptul său. Emil Constantinescu s-a dovedit a fi omul de care nu avea nevoie România, dar aceasta a fost alegerea pe care şi Ilie Păunescu a susţinut-o. Păcat, păcat de şansele ţării noastre, păcat de sângele vărsat, cum zice vorba.După eşecul electoral din 1992, Ilie Păunescu s-a retras din viaţa politică şi s-a întors la München, unde a trăit până în ceasul morţii. A fost vizitat de mai multe ori de Corneliu Coposu, care a încercat să îl convingă să se întoarcă la Bucureşti şi să-şi reia activitatea în partid. După moartea Seniorului au urmat alegerile din 1996 şi „guvernarea ţărănistă” sub egida lui Emil Constantinescu. Acesta a venit şi el la München, imediat după câştigarea alegerilor, înainte de a fi învestit în funcţie. S-a întâlnit cu Ilie Păunescu, s-au îmbrăţişat chiar în public, dar relaţia a rămas una rece. Ion Diaconescu l-a chemat la telefon ca să-i ofere un post de ministru, dar el a refuzat fără urmă de ezitare. Ilie Păunescu nu a fost un carierist, dimpotrivă, pentru toată munca pe care a depus-o la Bucureşti, după Revoluţie, nu a acceptat niciun salariu. Eu însumi l-am sprijinit băneşte pentru ca să poată face ceea ce a considerat că era datoria sa – faţă de ţara noastră şi de poporul nostru.Ultimii lui ani au fost marcaţi de veşti contradictorii din ţară. Pe de o parte a avut satisfacţia, marea bucurie de a afla că România a fost admisă în NATO şi în Uniunea Europeană, pe de altă parte însă a avut decepţia de a constata că discordia românească a putut duce chiar şi în momentul aderării la UE la acea demonstraţie de nesimţire de care au fost capabili Băsescu şi Tăriceanu, la acele petreceri separate organizate în noaptea de Revelion, când naţiunea română ar fi trebuit să fie unită şi să se bucure în pace şi în linişte. Nu a fost aşa, ţara noastră e în continuare în mâna unor neisprăviţi care îşi bat joc de întregul popor, de noi toţi, indiferent pe ce meleaguri ne ducem veacul. E un lucru enorm de trist, care nu l-a lăsat pe Ilie Păunescu să aibă nicio clipă de linişte, până în ultima zi.A murit pe 2 ianuarie 2013. A dispărut un om care şi-a iubit patria şi neamul. Un om care nu a conceput să îşi trădeze convingerile democratice şi patriotice, un om care a plătit cu vârf şi îndesat pentru aceste convingeri. Dumnezeu să-l aibă în pază!
Frankfurt am Main, ianuarie 2013.
