Iliescu și borna 91 versus România fără anticorpi

2021 este anul în care ciclul aniversărilor lui Ion Iliescu a ajuns la nescontata bornă cu numărul 91. Prilej cu care, la tv și prin presa online, i-am numărat din nou onorabilului florile. Nu alea de pe coroane, ci cele din buchetele festive. Căci, după 30 de ani, memoria faptelor mitraliorului primordial de la Revoluție și a căpeteniei minerești de mai târziu este din ce în ce mai estompată. Fapt pentru care sunt tot mai puțini cei apți sau dispuși astăzi să-i analizeze ciclul de viață întâiului promoter al capitalismului național și al socialismului cu față umană, din perspectiva relației gazdă-parazit, rolurile în ecuație fiind evidente.

În 1990, nea Ion s-a instalat în corpul țărișoarei ca o entitate parazitară bolșevică și și-a croit drum până la centrul de comandă. În CAP-ul nației, la guvernare, Ilici a ajuns după ce, cu ajutorul clasei muncitoare intrată prematur în paradis, a călcat în picioare anticorpii sociali. În această metaforă rolul de anticorpi l-au jucat protestatarii din Piața Universității, cu tot cu Ioan, aka Marian Munteanu, liderul informal al mișcărilor de protest. Din lupta între Ion și Ioan a câștigat cine trebuia, dovadă că băieții albaștrii au vegheat adânc. Dar asta-i altă discuție pentru altă dată.

De 31 de ani, Ilici reprezintă răul primordial în această țară. Mineriade, capitalism de cumetrie, corupție până-n măruntaiele statului, toate sunt doar câteva dintre efectele pe care intrusul Ilici le-a produs în corpul nației. Ca și nucleul dur al anti-pesedismului, consider că personajul merită un final de carieră în care să guste câte puțin din toate nenorocirile pe care le-a produs concetățenilor săi. Teama din 1990, sărăcia și tranziția nesfârșită care i-a urmat, migrarea în masă a elitelor culturale și tehnice n-ar putea avea un corespondent în forma sălbatică de răzbunare pe care generația abia ieșită din adolescență în acei ani i-ar aplica-o lui Ilici.

Întrebarea care se pune este ce anume ne spune prezența și remanența virusului Ion Iliescu în corpul social mioritic? Ce s-a întâmplat cu anticorpii poporului cum ar fi bunul simț, spiritul civic, solidaritatea, care n-au acționat pentru anihilarea microbului? Cum se face că anticorpii sistemului judiciar au abandonat lupta și l-au lăsat, până în prezent, în afara procedurilor de reeducare de la Gherla la care bolșevicul trebuia să fie înscris cu toți ticăloșii din alaiul său?

Pândit de moarte oricând de acum încolo, Iliescu a lăsat în urmă mii de larve la fel de toxice ca el, care rânjesc azi de la înălțimea celor aproape 30% din voturile cu care au câștigat din nou alegerile parlamentare. Au suferit mutații, și-au schimbat moacele, nu mai par veniți de la colhoz și, chiar dacă în intimitate încă își șterg mucii pe fața de masă, sunt mai versatili și mai europeni, sărind stalinist în bocanci, cu mâinile la chipiu, doar la semnalul tătucilor lor vremelnici.

De ce? Pentru că, într-o Românie de trei decenii aparent democrată, Ion Iliescu rămâne o specie indicatoare, a cărei prezență și supraviețuire la cel mai înalt nivel al societății indică un mediu favorabil în care bacteria s-a hrănit, a procreat și s-a multiplicat în voie. Ion Iliescu este o toxină pe care ficatul n-o recunoaște și n-o poate descompune. Depozitat în organism ca un corp străin a devenit organ de sine stătător care a acaparat gazda pe care o manipulează cum vrea.